Religiile Lumii
Budismul în diferite regiuni
Budismul în Sri Lanka
Fiind ţara unde budismul a avut cea mai mare longevitate şi unde şi-a conservat cel mai mult timp statutul de religie a majorităţii, Sri Lanka a îmbrăţişat această credinţă încă din secolul al II-lea î.Hr. conform unor cronici ca Dipavamsa în urma acţiunilor misionare ale călugărului Mahinda, fiul lui Asoka. Astăzi 70% din populaţie este budistă, cei mai mulţi dintre ei fiind adepţii ramurii Theravada, care de altfel are şi o bogată tradiţie în această insulă. Canonul Pali de exemplu, autoritatea supremă a theravadinilor, a fost transpus în formă scrisă în Sri Lanka în jurul anilor 30 î.Hr. O legendă spune că Sanghamitta, fiica lui Asoka a adus pe insulă o ramură din Copacul Iluminării (sau Copacul Bodhi), a sfinţit locul şi a plantat-o la Anuradhapura.
Budismul în Tibet
Budismul tibetan se diferenţiază foarte mult de celelalte forme ale budismului. Fiind tradiţional afiliat Mahayanei prin scopul de a obţine condiţia de buddha pentru a elibera semenii de suferinţă, el cuprinde şi ritualurile magice şi ezoterice ale Vajrayanei. Legendele spun că elementele budiste au pătruns în Tibet în timpul "celui de-al 28-lea rege", Thothori Nyantsen (sec. al V-lea), care se pare că a fost un conducător local din valea Yarlung. Istoria legendară revelă multe aspecte inedite, miraculoase, în timpul domniei acestei căpetenii (se spune că din cer cădeau volume sacre, lovind acoperişul regelui, etc.), dar e posibil ca aceste mituri să aibă şi un suport real: venirea misionarilor budişti.
Budismul în China
Budismul a pătruns în China la puţine secole de la decesul lui Buddha, într-o perioadă când taoismul şi confucianismul dominau acest teritoriu asemănător Indiei prin vastitate şi diversitate culturală. La început nu a acaparat mulţi adepţi în China, însă începând cu secolul al II-lea d.Hr. îşi lărgeşte comunitatea datorită unor oarecare similarităţi cu taoismul şi a uşurinţei cu care învăţăturile erau receptate. Astăzi China are cel mai mare număr de adepţi ai religiei budiste (deşi greu de stabilit, numărul s-a aproximat la cca. 102 milioane), majoritatea fiind mahayanişti: cei din est sunt "budişti est-asiatici" sau "mahayanişti chinezi", iar cei din centru, din nord şi din Tibet sunt "budişti tibetani" sau "mahayanişti tibetani". Instaurarea comunismului în China şi Tibet a împiedicat dezvoltarea liberă a acestei religii prin închiderea mănăstirilor şi abolirea oricăror forme de ceremonii religioase publice.
Budismul în Thailanda
Cu 95 % din populaţie împărtăşind credinţa budistă, Thailanda este ţara în care această religie are cea mai mare densitate demografică. Budismul thailandez este theravadin, dar integrează şi elemente regionale folclorice cum ar fi venerarea strămoşilor. Se prezumă fără dovezi concrete că budismul a pătruns pentru prima oară în această zonă în secolul al III-lea î.Hr. mulţumită misionarilor regelui Asoka. Arhitectura religioasă se caracterizează prin stupe înalte poleite cu aur. Ca în majoritatea ţărilor theravadine, budismul în Thailanda este reprezentat de autoritatea călugărilor, care până în a doua jumătate a secoului al XX-lea, îşi începeau vocaţia la opt ani slujind la un templu ca dek wat ("copil de templu"). Principalul motiv pentru a deveni un dek wat este de a acumula o educaţie de bază prin citirea, scrierea şi memorarea textelor sacre cântate în diferite ritualuri. De aceea templele rurale (wat) au servit ca o structură de bază în instruirea elementară a populaţiei. Astăzi ele cedează teritoriu aparatului educaţional condus de guvern deşi încă îşi exercită dominaţia cu pregnanţă în unele zone.
Budismul în Japonia
Budismul Mahayana a fost adus în Japonia din Coreea în secolul al VI-lea d.Hr [28] ca o consecinţă a contactelor cu lumea central-asiatică prin Drumul Mătăsii. S-a impus rapid în arhipelag datorită voluminosului canon religios, a corpului doctrinar elaborat, a clerului bine organizat şi a tradiţiei înfloritoare în artă şi arhitectură, caracteristici de care credinţa autohtonă japoneză, şintoismul, ducea lipsă. Superioritatea netă a budismului nu a exclus o simbioză cu religia tradiţională, ci dimpotrivă, Buddha a devenit în scurt un zeu şintoist (kami). Budismul japonez a marcat istoria budismului internaţional prin diverse şcoli tradiţionale, cele mai importante fiind probabil cele două din perioada Kamakura (1185-1333) şi anume Şcoala Amidistă a Pământului Pur, promulgată de Genshin şi artriculată de unii călugări ca Hōnen, care insistă asupra salvării prin credinţa într-un buddha celest numit Amitabha şi consitituie cea mai mare sectă budistă din Japonia (şi poate chiar din Asia) şi Şcoala Zen, cu un caracter mult mai filozofic, care a fost adoptată de clasele nobiliare japoneze şi a avut un impact imens asupra culturii Japoniei. În perioada naţionalismului japonez ce a precedat cel de-al doilea război mondial, budismul a fost privit cu ostilitate ca un element exterior ce periclitează valorile tradiţionale şi s-a încercat, deşi fără succes, o dislocare a şintoismului din budism. Astăzi Japonia numără peste 89 de miloane de budişti (aproape 50 % din populaţie), fiind a doua ţară din lume după China în ceea ce priveşte lărgimea comunităţii budiste.
Budismul în Mongolia
Forma budistă instituită în Mongolia este cea a budismului tibetan. Mongolezii tradiţionali venerau cerul şi pe strămoşi şi erau adepţii unui şamanism nord-asiatic. În anul 1578, Altan Khan, vrând să unească sub conducerea sa neamul mongol, a pactizat cu liderul unei secte budiste tibetane oferindu-i şcolii sale protecţie în schimbul legitimităţii religioase. Liderul a primit titlul de Dalai Lama (adică de învăţător spiritual suprem; în traducere expresia înseamnă "lama oceanului"), pe care îl poartă şi succesorii săi de astăzi. Altan Khan moare puţin timp mai târziu, însă secta budistă Gelug se răspândeşte în întreaga Mongolie. Budismul mongolez combină Mahayana cu ritualurile tantrice şi practicile tibetane tradiţionale şi este coordonat de lama, lideri spirituali similari unor guru hinduşi. În perioada 1924-1990, manifestarea religioasă în această ţară a fost stingherită de regimul comunist (de altfel Mongolia a fost prima ţară budistă care a trecut la comunism).
Budismul în India
După extincţia budismului de pe teritoriul indian din secolul al XIII-lea, această religie tinde să se întoarcă la origini abia în 1891, prin iniţiativa unui mentor sri-lankez, Anagarika Dharmapala care fondează Maha Bodhi Society. Această societate construieşte multe temple şi mănăstiri (vihara) în India, inclusiv cea din Sarnath, locul primei predici a lui Buddha şi se ocupă cu promovarea budismului în peninsulă. În 1892, Kripasaran Mahasthavir creează o nouă organizaţie, Bengal Buddhist Association, având aceleaşi scopuri. O altă mişcare pro-budistă este aceea a indienilor fără castă (dalit sau paria) iniţiată în ani 1890 de reprezentanţi ai acestei clase, Iyothee Thass, Brahmananda Reddy şi Dharmananda Kosambi. În 1956, prin convertirea liderului dalit B. R. Ambedkar la budism, mulţi dintre partizanii lui au fost impulsionaţi să îi imite gestul. Meditaţia budistă Vipassana acaparează tot mai mulţi amatori mai ales în India, dar şi în ţările occidentale. În prezent, în India sunt 12-17 milioane de budişti.
