Religiile Lumii

Jainismul

Picture

„[Jainiştii] neagă Dumnezeul, venerează omul şi hrănesc animalul dăunător” 
„Unele religii propăvăduiesc că individul poate fi salvat prin devoţiunea către Dumnezeu, salvatorul, sau încarnările şi intermediarii acestuia. Jainismul ne instruieşte că putem obţine pacea şi fericirea adevărată doar purtându-ne şi gândind corect”

Jainismul, sub denumirea tradiţională Jain Dharma (जैन धर्म), este una din cele mai vechi religii şi filozofii ale lumii, găsindu-şi rădăcinile în India antică şi preistorică. Tradiţia spune că această credinţă a fost propovăduită de o succesiune de douăzeci şi patru de Jinas (cuceritori) sau tirthankaraşi, dintre care ultimul, Mahavira (cca. sec. al VI-lea î.Hr.) a avut o importanţă decisivă, fiind considerat de unii istorici fondatorul jainismului modern.
Comunitatea jainistă are, în ciuda dimensiunii sale reduse, o influenţă religioasă remarcabilă în ţara originară, India, unde există 4,2 milioane de adepţi, dar şi în Statele Unite, Europa de Vest, Africa şi Orientul Îndepărtat, unde se răspândeşte datorită creşterii numărului de imigranţi jainişti şi a susţinerii fervente a tradiţiei ascetice Shraman (श्रमण).

Jainismul se înscrie în grupul de credinţe dharmice şi nu este o ramură vedică, ortodoxă (astika) a spiritualităţii indiene aşa cum sunt şcolile din cadrul hinduismului, ci împreună cu budismul formează un curent religios eterodox (nastika). Ortodoxismul şi eterodoxosimul vor convieţui în spaţiula indian influenţându-se, realizând un transfer osmotic de idei filozofice, mitologice şi religioase, proces care va fi resimţit din plin şi de jainism. Cărturarul hindus Bal Gangadhar Tilak atrage atenţia că jainismul a contribuit la încetarea sacrificiilor de animale din religia vedică şi că tot lui îi datorăm apariţia conceptului non-violenţei, Ahimsa.

Jainismul a înrâurit în mod semnificativ sfera etică, politică şi economică din India pentru aproape trei milenii. Filozofia jainistă se poate rezuma la independenţă şi egalitate spirituală între toate formele de viaţă şi la o non-violenţă dusă până la paroxism. Autocontrolul, vrata (व्रत), este mijlocul prin care practicanţii acestei religii obţin atotcunoaşterea (kevala jnana) şi în final împlinirea, integrarea sufletului în adevărata natură (moksha) şi debarasarea de karma şi de ciclul reîncarnărilor.

Jainiştii au o tradiţie străveche în ceea ce priveşte erudiţia. Nu este surprinzător că ei formează comunitatea religioasă cea mai învăţată a Indiei şi că bibliotecile acestora sunt cele mai vechi din acest subcontinent. .

 Doctrină

Picture
Jainiştii cred că fiecare om este responsabil pentru faptele sale şi că toate fiinţele au un suflet etern, numit jīva, care este supus ciclului de reîncarnări. În această religie toate sufletele sunt egale pentru că toate au potenţa de a se elibera de reîncarnare, de alternanţa obsesivă a naşterii şi a morţii. Această dezrobire poartă numele moksha (termen provenind din hinduism) sau nirvana (preluat sau împrumutat budiştilor). Tirthankaraşii au devenit un model idealizat tocmai fiindcă au împlinit moksha. Pentru aceasta, la fel ca în hinduism şi budism, omul trebuie să îşi anihileze karma, cea care susţine ciclul renaşterilor şi care este un efect al faptelor şi al năzuinţelor. Jainismul cultivă un respect deosebit faţă de viaţă, bazat pe concepţia egalitaristă şi idealistă despre viaţă. Simpatia pentru toate formele ontice, umane sau non-umane, este pilonul central al religiei jainiste. Întruparea sufletului în om este o binecuvântare, e văzută ca o oportunitate pentru izbăvire şi iluminare, căci superioritatea intelectuală a omului este puntea de legătură dintre sufletul individual şi cunoaşterea ideală. A ucide un om, indiferent de motiv sau de împrejurare, este o faptă abominabilă. Respectul pentru viaţă este însă puţin hiperbolizat, regulile monahale fiind deosebit de stricte în scopul protejării fiecărui animal, până şi a celei mai mici insecte, iar vegetarianismul este impus atât călugărilor cât şi laicilor.

Divinitatea

Picture
Ca şi budiştii, jainiştii nu recunosc existenţa unui zeu universal care este responsabil pentru creaţia lumii şi conservarea acesteia. În jainism nu există cauză primă sau o "cauză a tuturor cauzelor". Textul sfânt Mahapurana solicită fiecărui om să respingă ideea de zeitate supremă cu puteri demiurgice şi să-şi pună următoarele întrebări: "Dacă Dumnezeu a creat lumea, unde era El înainte de a o crea? [...] dacă spuneţi că este transcendent şi nu avea nevoie de ajutor, unde este El acum? [...] Şi cum poate un Dumnezeu imaterial să făurească o lume materială? Dacă Dumnezeu este de-a pururi perfect şi complet, cum a putut să-i apară dorinţa de a construi?" şi apoi să concluzioneze: "Trebuie să ştii că lumea este increată la fel cum timpul însuşi este, fără început şi fără sfârşit... Increată şi indestructibilă ea suferă din cauza propriilor constrângeri şi se împarte în trei secţiuni - iad, pământ şi paradis." . Chiar dacă jainismul nu împărtăşeşte aceeaşi idee despre Dumnezeu ca iudaismul, creştinismul, islamul sau hinduismul, el promovează ideea de fiinţe divinizate care sunt demne de devoţiune. De aceea nu este uşor de stabilit dacă această religie este una ateistă, ci, aşa cum propune Heinrich Zimmer, putem vorbi de un "transteism", adică de un sentiment de imposibilitate de afirmare sau negare a existenţei lui Dumnezeu. Astfel jainismul postulează rolul misterului în cunoaşterea cosmosului infinit. Universul se află sub semnul indeterminabilului, a indescriptibilului (avaktavaya), fiecare component al lui poate exista (syadasti) sau nu (syatnasti).

Un avantaj al acestui agnosticism jainist este înlăturarea polemicilor legate de existenţa răului (existenţă atât de discutată de religiile avraamice) prin simplul fapt că ea nu contrazice principiul unei fiinţe sacre supreme şi omnipotente de o infinită bunătate.

În timp ce jainiştii îşi exprimă incertitudinea legată de existenţa Dumnezeului, ei cred în divinizarea arhaţilor şi a tirthankaraşilor şi ale unor zeităţi minore , care deşi sunt suflete întrupate, se bucură de o libertate lărgită şi au un nivel superior de cunoaştere şi inteligenţă. Pentru unii jainişti, aceştia sunt activi, concreţi, răspund cererilor credincioşilor, răsplătesc rugăciunile sincere, îndrumă omenirea pe calea cea bună şi veghează asupra activităţilor cosmice. Alţii consideră că obţinând eliberarea ei nu mai au nici o tangenţă cu lumea noastră, nu intervin în niciun fel şi sunt indiferenţi faţă de umanitate şi rugăciuni. Mai mult, ei nici nu cer oamenilor venerarea imaginii lor, pentru că aceasta ar fi o dorinţă, iar dorinţa este incompatibilă cu moksha. Tirthankaraşii sunt, cu toate acestea, supuşi devoţiunii în ambele cazuri, dar diferă modul în care este realizată această devoţiune: ori se venerează aceste entităţi ca nişte epifanii, adică ca nişte fiinţe în sine ori imaginea lor îi conduce pe oameni doar la contemplarea idealului, a sufletului pur, omniscient, fericit şi etern şi se revelează virtuţile zeităţii. Metaforic vorbind, "Dumnezeul jainist" are caracteristicile inerte şi constante ale sufletului pur prezent în fiecare vieţuitoare, este Cunoaşterea Infinită (Ananta Jnāna), Percepţia Infinită (Ananta Darshana), Conştiinţa Infinită (Ananta Cāritra) şi Bucuria Infinită (Ananta Sukha).

Sufletul

Picture
Bahubali
Diferit de sufletul hindus atman din Upanişade, ideal, amorf şi lipsit de orice proprietăţi, cel jainist, jiva, are dimensiuni modificabile şi este susceptibil schimbării, se poate dilata şi contracta în funcţie de circumstanţe şi de încărcătura karmică pe care o posedă. Sufletul se înfiripă în trup încă din pântecele mamei şi are dimensiuni foarte reduse, iar după naştere îşi va lărgi volumul treptat, odată cu creşterea corupului pe care îl va învălui. După moarte, sufletul se minimalizează din nou la dimensiunea unei seminţe care e pregătită să primească un nou trup şi să rodească. Trupul capătă astfel rolul unui recipient care găzduieşte temporar sufletul. Jiva sunt infinite ca număr, increate şi indestructibile şi se întrupează conform karmei în zei, oameni, animale, plante, chiar şi în pietre, minerale, ape, etc. considerate de jainişti purtătoare de suflet. Ele sunt caracterizate de atotştiinţă şi fericire deplină, dar aceste calităţi nu pot fi conştientizate şi actualizate din cauza subjugării lor în lumea materială care le obturează. De aceea scopul jainistului este să se elibereze complet de ciclul reîncarnării şi de karma şi să intre în contact direct cu însuşirile eterne ale sufletului.

În funcţie de gradul de dependenţă, sufletele se împart astfel:
a)nirtya siddhas - sufletele de-a pururi perfecte
b)mukta - sufletele eliberate care nu se vor mai naşte din nou
c)baddha - sufletele aservite materiei şi fluxului karmic, care continuă să se nască şi să moară

Conform credinţei jainiste, sufletul este omniprezent în natură: el se află în fiecare rocă sau picătură de apă, în bătaia vântului, în pâlpâirea flăcării şi în razele de lumină. De aceea când un om bea apă sau mănâncă, el comite fără voie un mare păcat, cel de a provoca durere unei fiinţe şi de a dăuna ordinea sufletelor ascunse în ele făcându-le să caute un nou adăpost. De aceea adepţii acestei religii se feresc pe cât posibil să vătame natura: reduc drastic consumul de alimente şi apă, nu mănîncă cartofi, usturoi şi ceapă fiindcă cred că plantele cu rădăcini sau tuberculi comestibili au suflete multiple şi folosesc lampa cît mai puţin pentru a nu risipi lumina. Monahii chiar îşi acoperă gura cu o bucată de pânză albă, pentru a nu inhala insecte sau fiinţe microscopice şi nu fac mişcări bruşte pentru a nu perturba aerul, vântul sau praful. Jainiştii disting cinci tipuri de suflete, după modul de distibuire a simţurilor:
1.Ekendriya - Cele cu un simţ (simţul tactil), care la rândul lor se divid în cinci categorii:
a)cu întrupare telurică: noroi, nisip, roci, metale, etc.
b)cu întrupare acvatică: rouă, iarbă, gheaţă, ploaie, mări, oceane, etc.
c)cu întrupare arzătoare: focul, fulgerul, etc.
d)cu întrupare aeriană: vântul, ciclonul, etc.
e)cu întrupare vegetală: plantele cu un suflet (copacii, florile, seminţele), plantele cu suflet multiplu (legumele cu rădăcini comestibile)
      1.Beindriya - Cele cu două simţuri (simţul tactil şi cel gustativ): scoici, termite, microbi şi viermi.
      2.Treindriya - Cele cu trei simţuri (tactil, gustativ şi olfactiv): păduchi, molii şi furnici.
      3.Chaurindriya - Cele cu patru simţuri (tactil, gustativ, olfactiv şi vizual): scorpioni, greieri, muşte, viespii, lăcuste şi păienjeni.
      4.Panchendriya - Cele cu cinci simţuri (tactil, gustativ, olfactiv, vizual şi auditiv):
f)fiinţe "infernale" care trăiesc în iad şi care experimentează cea mai mare formă de suferinţă.
g)"animalele", prin care se înţeleg de fapt doar fiinţele non-umane superioare evolutiv insectelor.
h)oamenii, singura formă de jiva care poate obţine eliberarea în mod direct, fără a fi nevoie de alte renaşteri.
i)fiinţe "celeste", cea mai fericită formă pe care o poate lua jiva în lumea materială

Karma şi reîncarnarea

În jainism karma nu este doar un efect abstract al activităţii umane, ci reprezintă o substanţă invizibilă care impregnează sufletul şi care, având aceeaşi structură ca trupul, se înscrie în rândul elementelor materiale ajiva . Karma este fluidul care leagă sufletul de materie, făcîndu-i imposibilă independenţa şi eliberarea. Jainiştii şi-au imaginat-o ca o masă de particule atomice magnetizate de sentimentele, de năzuinţele şi acţiunile lui jiva. Cât timp karma rămâne în corp, sufletul se află într-o stare de vasalitate, puritatea, transcendenţa şi strălucirea sa fiind acoperite esenţa karmică, întunecată şi grosieră. Efectul este subminarea atributelor spirituale: balanţa interioară este perturbată cauzând îndoieli şi confuzie, omnipotenţa se anulează, natura fericită a sufletului este obscurată, ceea ce cauzează durere şi suferinţă, puterea intuitivă este obstrucţionată, iar cunoaşterea absolută este înghiţită de nebuloasa ignoranţei .

Eliberarea este posibilă când intrarea unor noi substanţe karmice este blocată de efortul individual. Astfel omul nu se eliberează decît când anihilează karma deja acumulată şi împiedică fluxul de karma nouă. Procesul purificării interioare parcurge patru etape:
1.etapa Audayika este etapa obişnuită în care oamenii, din cauza ignoranţei şi a ataşamentului pentru lumea materială, nu conştientizează daunele aduse de karma şi nu fac niciun pas spre a se salva.
2.etapa Ksayapasamika este starea omului cu bunătate şi conduită etică. În această stare o parte din karma este eliminată, iar o alta neutralizată, dar încă rămâne energie karmică activă.
3.etapa Aupasamika este statutul omului sfânt care prin penitenţă şi autocontrol reuşeşte neutralizeze toată karma, care încă mai există în suflet, dar este inactivă. Procesul este asemănat cu acoperirea unui foc cu cenuşă.
4.etapa Ksayika este reprezentativă pentru omul eliberat care a distrus toată karma şi care va ajunge în Nirvana sau Moksha.

Unii filozofi jainişti vor descrie apariţia (sau anihilarea) monadelor karmice ca rezultat al unor leshyas ("înclinaţii mintale") caracterizate de diferite culori , explicând totodată şi modul de determinare a viitoarelor încarnări . Ei vor împărţi aceste atitudini sau înclinaţii în şase grupe (dintre care doar primele cinci sunt generatoare de karma) după criterii cromatice, dar şi după faptele pe care le determină. Astfel există leshyas:
A.negre (krishna) specifice cruzimii, ferocităţii, lipsei de milostenie, animozităţii şi geloziei. Cine moare având această atitudine faţă de ceilalţi se va reîncarna în iad.
B.albastre (neel) ce caracterizează mândria, lăcomia, îngâmfarea, ipocrizia, trădarea, laşitatea şi dispreţul faţă de religie. Cine moare cu cu leshya albastru va fi o plantă în viaţa viitoare.
C.cafenii (kapot) semnificând o personalitate vindicativă, indolentă, impulsivă, irascibilă, care îşi pierde uşor echilibrul mintal. Oamenii care mor cu astfel de leshya vor deveni animale în viitorul apropiat.
D.roşii (tejo) tipice prudenţei, loialităţii, discernământului dintre bine şi rău, generozităţii, binevoinţei, religiozităţii şi armoniei interioare. Orice om va muri cu această atitudine se va reîncarna din nou sub forma unei fiinţe umane.
E.galbene (padma) simbolizând compasiunea, atitudinea iertătoare, consideraţia şi care presupune o oarecare austeritate şi detaşare. Această leshya conduce la încarnarea sub forma unei fiinţe celeste.
F.albe (shukla) întruchipând sufletul nepătimaş, imparţial, dezinteresat, detaşat de tot ceea ce este material. Această atitudine desfiinţează karma şi desprinde omul de ciclul reîncarnărilor .