Religiile Lumii
Biserica Ortodoxă
Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) şi δοξα (doxa - slăvire sau, într-un înţeles mai general, opinie), traducându-se deci literal "dreaptă-slăvire", cu înţelesul de "credinţă, opinie corectă". Este de menţionat că şi unele din celelalte biserici creştine îşi consideră propriile învăţături ca fiind drepte sau chiar singurele drepte.
Dogma Ortodoxă
Biserica Ortodoxă este o comunitate de credinţă creştină. Creştinii ortodocşi sunt organizaţi în biserici ortodoxe naţionale autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), aflate în comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe naţionale, primatul onorific este deţinut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioşi, ortodocşii formează în lume a doua comunitate creştină, după Biserica Catolică.
Biserica Ortodoxă a celor şapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul şi Noul Testament. Conducătorul ("capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioşii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor şapte sinoade ecumenice recunoaşte un acelaşi Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întreit în ipostas (persoane), dar unul în fiinţă (esenţă), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii şi complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naştere într-un univers preexistent.
Ca ramură a creştinismului, teologia Bisericii Ortodoxe a celor şapte sinoade are la bază dragostea, căci "Dumnezeu este iubire", I Ioan IV:8 (I Ioan 4, 8) şi este reluat în scrierile teologilor ortodocşi, care afirmă că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită şi arătată prin fapte de Iisus Hristos, considerat unul din cele trei ipostasuri (persoane) ale Sfintei Treimi, care s-a coborît pe pământ şi s-a întrupat ca om, şi-a jertfit viaţa şi a luat asupra lui păcatele oamenilor pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat şi îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc luat. Astfel, definitorie pentru înţelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este formula Sf. Atanasie cel Mare: "Dumnezeu a devenit om pentru ca şi omul să poată deveni dumnezeu". Prin vorbă şi faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ”, Ioan 16,33) şi a scos în evidenţă din cele zece porunci două, dar care cuprind totul şi care îl fac pe cel ce le îndeplineşte să le facă în mod automat şi pe restul: dragostea de Dumnezeu şi de aproapele („El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi prorocii.”, Matei 22, 37-40).
Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiţia Bisericii şi pe trăirea vieţii religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înţeleasă. Se acordă o mare importanţă Sfintei Împărtăşanii, eveniment în urma căruia credincioşii se unesc spiritual şi material cu Iisus Hristos.
Virtuţile (faptele bune) au o importanţă mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfinţire (teologie) (împărţit teologic în trei etape: curăţire, luminare şi îndumnezeire). Lucrarea virtuţilor se face şi în referire la episodul judecăţii universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.
Între Biserica Ortodoxă a celor şapte sinoade pe de o parte, şi catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menţiona doar una: ortodocşii consideră că Biserica este formată din mulţimea credincioşilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca şi clădire şi ca organizare administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viaţa duhovnicească a mulţimii credincioşilor conduse de „Păstorul cel bun”.
Conform istoricului Eusebiu, creştinismul ar fi fost adus în Dobrogea chiar de apostolul Andrei, deci foarte de timpuriu. Prima menţiune scrisă privind martiriul unor creştini pe teritoriul românesc datează din anul 290 şi se referă la doi mucenici răsăriteni, Epictet şi Astion. Trăirea în spiritul învăţăturii lui Iisus a devenit însă mod de viaţă şi pentru un mare număr de locuitori ai meleagurilor româneşti. Ca dovadă, Biserica Ortodoxă Română a canonizat mai mulţi sfinţi şi mucenici, ultimul dintre aceştia fiind monahul Gheorghe de la Cernica (în 2005, fiind sărbătorit pe 3 decembrie).
Biserica Ortodoxă a celor şapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul şi Noul Testament. Conducătorul ("capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă credincioşii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor şapte sinoade ecumenice recunoaşte un acelaşi Dumnezeu treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întreit în ipostas (persoane), dar unul în fiinţă (esenţă), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii şi complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în care dumnezeul / dumnezeii iau naştere într-un univers preexistent.
Ca ramură a creştinismului, teologia Bisericii Ortodoxe a celor şapte sinoade are la bază dragostea, căci "Dumnezeu este iubire", I Ioan IV:8 (I Ioan 4, 8) şi este reluat în scrierile teologilor ortodocşi, care afirmă că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită şi arătată prin fapte de Iisus Hristos, considerat unul din cele trei ipostasuri (persoane) ale Sfintei Treimi, care s-a coborît pe pământ şi s-a întrupat ca om, şi-a jertfit viaţa şi a luat asupra lui păcatele oamenilor pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat şi îndumnezeit (θεοσισ) trupul omenesc luat. Astfel, definitorie pentru înţelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este formula Sf. Atanasie cel Mare: "Dumnezeu a devenit om pentru ca şi omul să poată deveni dumnezeu". Prin vorbă şi faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui Dumnezeu („Acestea vi le-am grăit, ca întru mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. ”, Ioan 16,33) şi a scos în evidenţă din cele zece porunci două, dar care cuprind totul şi care îl fac pe cel ce le îndeplineşte să le facă în mod automat şi pe restul: dragostea de Dumnezeu şi de aproapele („El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi prorocii.”, Matei 22, 37-40).
Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiţia Bisericii şi pe trăirea vieţii religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înţeleasă. Se acordă o mare importanţă Sfintei Împărtăşanii, eveniment în urma căruia credincioşii se unesc spiritual şi material cu Iisus Hristos.
Virtuţile (faptele bune) au o importanţă mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfinţire (teologie) (împărţit teologic în trei etape: curăţire, luminare şi îndumnezeire). Lucrarea virtuţilor se face şi în referire la episodul judecăţii universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul XXV.
Între Biserica Ortodoxă a celor şapte sinoade pe de o parte, şi catolicism pe de altă parte, există deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menţiona doar una: ortodocşii consideră că Biserica este formată din mulţimea credincioşilor – mădulare vii – al cărei cap este Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca şi clădire şi ca organizare administrativă are un rol subordonat, de a sprijini viaţa duhovnicească a mulţimii credincioşilor conduse de „Păstorul cel bun”.
Conform istoricului Eusebiu, creştinismul ar fi fost adus în Dobrogea chiar de apostolul Andrei, deci foarte de timpuriu. Prima menţiune scrisă privind martiriul unor creştini pe teritoriul românesc datează din anul 290 şi se referă la doi mucenici răsăriteni, Epictet şi Astion. Trăirea în spiritul învăţăturii lui Iisus a devenit însă mod de viaţă şi pentru un mare număr de locuitori ai meleagurilor româneşti. Ca dovadă, Biserica Ortodoxă Română a canonizat mai mulţi sfinţi şi mucenici, ultimul dintre aceştia fiind monahul Gheorghe de la Cernica (în 2005, fiind sărbătorit pe 3 decembrie).
