Religiile Lumii
Islamismul
Islam (ar.:اسلام islam) şi musulman (ar.: مسلم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acţiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلم aslama "a se supune", aşadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârşire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină سلام salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليك as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu"
Allah este un alt cuvânt arab, şi este numele sfânt al divinităţii. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah şi nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toţi Profeţii, de la Adam până la Muhammad
Allah este un alt cuvânt arab, şi este numele sfânt al divinităţii. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah şi nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toţi Profeţii, de la Adam până la Muhammad
Al-kaba’ir
Al-kaba’ir - Marile păcate
În funcţie de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică defineşte păcatele pe care ar putea să le săvârşească un musulman şi pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea cele mai grave, numitele al-kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):
- facerea de părtaşi lui Dumnezeu ;
- uciderea unui om ;
- vrăjitoria ;
- neîmplinirea rugăciunii ;
- sodomia
- neachitarea daniei
- neascultarea şi supărarea părinţilor ;
- luarea de camătă ;
- întreruperea postului în Ramadan fără justificare şi fără îngăduinţă ;
- mărturia mincinoasă ;
- sinuciderea;
- consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui şi a cărnii de porc;
- şi încă multe altele.
În funcţie de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică defineşte păcatele pe care ar putea să le săvârşească un musulman şi pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea cele mai grave, numitele al-kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):
- facerea de părtaşi lui Dumnezeu ;
- uciderea unui om ;
- vrăjitoria ;
- neîmplinirea rugăciunii ;
- sodomia
- neachitarea daniei
- neascultarea şi supărarea părinţilor ;
- luarea de camătă ;
- întreruperea postului în Ramadan fără justificare şi fără îngăduinţă ;
- mărturia mincinoasă ;
- sinuciderea;
- consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui şi a cărnii de porc;
- şi încă multe altele.
Legea Islamică
Shari'a (ar.: šarī‘a "calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază", aşadar singura cărare care-i garanta viaţa celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu aşa cum au fost ele păstrate în Coran şi în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos "Ramurile islamului"). Erudiţii musulmani au elaborat o ştiinţă numită fiqh (jurisprudenţa islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieţii, de la cele mai simple şi banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viaţa socială, familială, la interdicţii alimentare, la impunerea unei anumite vestimentaţii (mai ales în cazul femeilor) etc.
Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viaţă a unui musulman:
1. datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, aşa cum a fost prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viaţa de Apoi şi pedepsei legiuitorului în această viaţă;
2. îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplineşte îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplineşte nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;
3.lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);
4.lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri.
5.lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât şi o pedeapsă în lumea aceasta.
Legea islamică la nivel de guvernare si justiţie socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic.
Există şcoli diferite şi mişcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În acelaşi timp totuşi, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât timpul cât şi spaţiul. Explicaţia acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice, şi deşi aceasta din urmă este interpretabilă şi modernizabilă, ea comportă totuşi anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind şi dificultăţile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare şi democratizare drepturile omulu
Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viaţă a unui musulman:
1. datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, aşa cum a fost prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viaţa de Apoi şi pedepsei legiuitorului în această viaţă;
2. îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplineşte îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplineşte nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;
3.lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);
4.lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri.
5.lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât şi o pedeapsă în lumea aceasta.
Legea islamică la nivel de guvernare si justiţie socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic.
Există şcoli diferite şi mişcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În acelaşi timp totuşi, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât timpul cât şi spaţiul. Explicaţia acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice, şi deşi aceasta din urmă este interpretabilă şi modernizabilă, ea comportă totuşi anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind şi dificultăţile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare şi democratizare drepturile omulu
Obligaţiile musulmanului
Obligaţiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligaţii, musulmanul trebuie să fie major şi cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligaţii, el trebuie să-şi exprime (în sinea lui) intenţia (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conştientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligaţii este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.
1.Mărturisirea de credinţă (ar.: šahāda), prin care o persoană îşi exprimă apartenenţa la islam, şi care constă în afirmarea unicităţii lui Dumnezeu, al cărui trimis este Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu existâ [dumne]zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".
2.Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoţite de rostirea unor formule rituale, se desfăşoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunţate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoţită de predica (khutba) imamului.
3.Postul (ar.: sawm), ce constă în abţinerea de la mâncare, băutură, relaţii sexuale pe timpul zilei (începând cu puţin înainte de răsăritul soarelui până după asfinţitul acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.
4.Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ţinute mai mult de un an, cu puţine excepţii, pentru fiecare musulman a cărui avere depăşeşte media, şi 10% sau 20% din producţia agricolă. Aceşti bani sau produse vor fi distribuite săracilor.
5.Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la Mecca şi în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viaţă pentru cei care au posibilitatea materială..
1.Mărturisirea de credinţă (ar.: šahāda), prin care o persoană îşi exprimă apartenenţa la islam, şi care constă în afirmarea unicităţii lui Dumnezeu, al cărui trimis este Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu existâ [dumne]zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".
2.Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoţite de rostirea unor formule rituale, se desfăşoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunţate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoţită de predica (khutba) imamului.
3.Postul (ar.: sawm), ce constă în abţinerea de la mâncare, băutură, relaţii sexuale pe timpul zilei (începând cu puţin înainte de răsăritul soarelui până după asfinţitul acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.
4.Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ţinute mai mult de un an, cu puţine excepţii, pentru fiecare musulman a cărui avere depăşeşte media, şi 10% sau 20% din producţia agricolă. Aceşti bani sau produse vor fi distribuite săracilor.
5.Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la Mecca şi în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viaţă pentru cei care au posibilitatea materială..
Calendarul Islamic
Fereastră de moschee cu arabescuri, Alhambra, Spania
Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., şi reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina).
Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11 zile mai puţin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme faţă de anul precedent.
Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar şi cel creştin, solar —- otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar.
Echivalarea anilor selenari cu cei solari, şi invers, se face pe baza a două ecuaţii algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici şi cei creştini se stabileşte o dată la 32 de ani solari. Aşadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuaţia de echivalare a anilor solari conform calendarului creştin în ani selenari conform calendarului islamic este următoare: C=6+(Mx32)/33
Unde C reprezintăa anii solari, creştini, 622 este anul hegirei, iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecâand de la anii creştini, formula este: M= [(C-622)x33]/32
Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în majoritatea ţărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menţionându-se întotdeauna doua date: cea islamică ce poartă indicativul H (هـ)de la hegira, şi cea creştină ce poartă indicativul M (م) de la Al-Milād, Naşterea (lui Hristos) în arabă.
Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11 zile mai puţin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme faţă de anul precedent.
Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar şi cel creştin, solar —- otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar.
Echivalarea anilor selenari cu cei solari, şi invers, se face pe baza a două ecuaţii algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici şi cei creştini se stabileşte o dată la 32 de ani solari. Aşadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuaţia de echivalare a anilor solari conform calendarului creştin în ani selenari conform calendarului islamic este următoare: C=6+(Mx32)/33
Unde C reprezintăa anii solari, creştini, 622 este anul hegirei, iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecâand de la anii creştini, formula este: M= [(C-622)x33]/32
Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în majoritatea ţărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menţionându-se întotdeauna doua date: cea islamică ce poartă indicativul H (هـ)de la hegira, şi cea creştină ce poartă indicativul M (م) de la Al-Milād, Naşterea (lui Hristos) în arabă.
Ramuri ale islamului
Rotitorii
Sunniţii: sunt acei musulmani care perpetuează opţiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunităţii islamice drept o problemă de moştenire, după cum au refuzat să accepte că însuşirea dogmei şi a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărţiţi în patru şcoli sau rituri (ar. : مذهب madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, şafiismul şi hanbalismul.
- Malekismul
- Hanefismul
- Şafiismul
- Hanbalismul
Kharijiţii (ar.: خوارجة khawāriğa „secesionişti"), la început susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se fac vinovaţi de păcate grave. Descendenţi ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca şi în Oman, sub numele de ibadiţi, unde reprezintă jumătate din populaţie.
Şiiţii (nume ce vine de la شيعة علي šī‘at ‘ali „partidul lui Ali”) urmaşii partizanilor lui ’Ali , văr şi ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: أهل البيتAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar şi Osman) care au domnit în locul său şi împotriva descendenţilor acestora. Şiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizaţi să practice reflecţia (ar.: اجتهاد iğtihād „efort de a înţelege”) ceea ce-i îndreptăţeşte să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârşitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, consideraţi ca intermediari între om şi Dumnezeu au pentru mulţi dintre şiiţi o aură divină, noţiune total străină sunniţilor, ca şi aceea de imamat.
Şiismul septiman, „cu şapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante. Ismaelismul septiman a susţinut dinastia califiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya şi Egipt. Un ordin extremist şi terorist, apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca „secta asasinilor” (de la ar.: حشاشين haššāšīn „consumatori de haşiş”), ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de către mongoli şi mameluci.
Din ismaelismul septiman derivă şi gruparea agha-khan.
Şiismul zaydit, cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiţii s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populaţie. Ei condiţionează dreptul urmaşilor lui 'Ali si ai Fatimei de a deveni imami de calităţile lor morale şi intelectuale.
- Malekismul
- Hanefismul
- Şafiismul
- Hanbalismul
Kharijiţii (ar.: خوارجة khawāriğa „secesionişti"), la început susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se fac vinovaţi de păcate grave. Descendenţi ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca şi în Oman, sub numele de ibadiţi, unde reprezintă jumătate din populaţie.
Şiiţii (nume ce vine de la شيعة علي šī‘at ‘ali „partidul lui Ali”) urmaşii partizanilor lui ’Ali , văr şi ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: أهل البيتAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar şi Osman) care au domnit în locul său şi împotriva descendenţilor acestora. Şiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizaţi să practice reflecţia (ar.: اجتهاد iğtihād „efort de a înţelege”) ceea ce-i îndreptăţeşte să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârşitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, consideraţi ca intermediari între om şi Dumnezeu au pentru mulţi dintre şiiţi o aură divină, noţiune total străină sunniţilor, ca şi aceea de imamat.
Şiismul septiman, „cu şapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante. Ismaelismul septiman a susţinut dinastia califiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya şi Egipt. Un ordin extremist şi terorist, apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca „secta asasinilor” (de la ar.: حشاشين haššāšīn „consumatori de haşiş”), ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de către mongoli şi mameluci.
Din ismaelismul septiman derivă şi gruparea agha-khan.
Şiismul zaydit, cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiţii s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populaţie. Ei condiţionează dreptul urmaşilor lui 'Ali si ai Fatimei de a deveni imami de calităţile lor morale şi intelectuale.
