Religiile Lumii
Budismul
Budismul este o religie şi o filozofie orientală având originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. şi care s-a răspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale şi de Sud-Est. Se bazează pe învăţăturile lui Gautama Siddhartha ( Buddha Shakyamuni ), gânditor indian care a trăit între 563 î.Hr. şi 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună şi fără o dogmă strictă, clar formulată.
Budismul aparţine grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism, păstrând o puternică influenţă a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit şi "Buddha Dharma", ceea ce înseamnă în limbile sanscrită şi pali (limbile textelor antice budiste) "învăţăturile Celui Luminat".
Budismul aparţine grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism, păstrând o puternică influenţă a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit şi "Buddha Dharma", ceea ce înseamnă în limbile sanscrită şi pali (limbile textelor antice budiste) "învăţăturile Celui Luminat".
Doctrină
Urmă de picior a lui Buddha
În religia budistă oricine se trezeşte din "somnul ignoranţei", experimentând o relaţie nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, şi predică învăţăturile sale celorlalţi este numit buddha. Toţi budiştii tradiţionali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama Buddha nu a fost singurul buddha: se crede că au existat mulţi buddha înaintea lui şi că vor exista şi viitori buddha de asemenea. Dacă o persoană obţine "trezirea", fără ca neapărat să o şi predice comunităţii, el sau ea devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha Gautama este unic între ceilalţi buddha care au existat şi vor exista, deoarece învăţăturile lui se concentrează asupra acestui tip de trezire, numit şi "eliberare" sau Nirvana.
O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viaţa sacralizată şi scopul eliberării are la bază "cele patru adevăruri nobile", care analizează structura şi originea "durerii" (dukkha), un termen care face referire la suferinţa şi neîmplinirea caracteristică omului "ne-trezit", "ne-eliberat", aparţinând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii, cuprinde "drumul sfânt cu opt cărări", unul din fundamentele vieţii morale budiste.
Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învăţături, percepţii filosofice, moduri de celebrare a cultului, etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine comune pentru majoritatea şcolilor şi tradiţiilor budiste, cu toate că doar Theravada le consideră pe toate centrale. S-a constatat că în legătură cu comunităţile budiste se pot face puţine generalizări.
Budismul prezintă şi câteva concepţii comune cu celelalte religii dharmice, cum ar fi reîncarnarea ("samsara"), adică reîntruparea fiinţei în alte forme de existenţă pe baza rezultantei faptelor comise şi a legilor karmice.
O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viaţa sacralizată şi scopul eliberării are la bază "cele patru adevăruri nobile", care analizează structura şi originea "durerii" (dukkha), un termen care face referire la suferinţa şi neîmplinirea caracteristică omului "ne-trezit", "ne-eliberat", aparţinând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel care vizează modul de stopare a durerii, cuprinde "drumul sfânt cu opt cărări", unul din fundamentele vieţii morale budiste.
Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse învăţături, percepţii filosofice, moduri de celebrare a cultului, etc. Cu toate acestea, există câteva doctrine comune pentru majoritatea şcolilor şi tradiţiilor budiste, cu toate că doar Theravada le consideră pe toate centrale. S-a constatat că în legătură cu comunităţile budiste se pot face puţine generalizări.
Budismul prezintă şi câteva concepţii comune cu celelalte religii dharmice, cum ar fi reîncarnarea ("samsara"), adică reîntruparea fiinţei în alte forme de existenţă pe baza rezultantei faptelor comise şi a legilor karmice.
Mesajul social al budismului
Budismul desfiinţează din start stratificarea socială, ierarhizarea şi susţine egalitatea oamenilor din punct de vedere moral. Buddha dorea abolirea sistemului de caste prezent în India şi nega valorile numelui şi al familiei şi trăinicia lor. Se promovează nu doar o compasiune (karunā) şi o iubire necondiţionată faţă de semeni (pali:mettā; sanscrită:maitrī), ci o identificare a eului cu însăşi fiinţa persoanei iubite. Budismul consideră că egoismul şi sentimentul sinelui provin din limitarea denumirii de "eu" la propria persoană, şi numai prin extinderea termenului asupra lumii înconjurătoare, prin dilatarea graniţelor proprii se poate ajunge la iubirea adevărată. Buddha descrie această lărgire a orizontului prin privirea simbolică a celor şase direcţii:
Privind spre est, un copil ar trebui să fie bun cu părinţii săi, să îi ajute, să le păstreze tradiţia, să fie demn de moştenire şi să îndeplinească ritualurile cuvenite la moartea lor. La rândul lor părinţii trebuie să îi protejeze, să-i încurajeze în acţiunile benefice, să îi lanseze într-o carieră, să se asigure că au un soţ potrivit/o soţie potrivită şi să le acorde o moştenire bună.
Privind spre sud un elev trebuie să îşi respecte învăţătorul, să muncească din greu şi să fie nerăbdător să înveţe. Un învăţător trebuie să asigure o educaţie bună elevului, să se asigure că acesta a înţeles bine informaţiile şi să-l ajute să îşi atingă ţelurile.
Privind spre vest un soţ trebuie să îşi trateze soţia cu bunătate, să îi fie fidel, să împartă autoritatea cu ea şi să îi asigure bunăstarea. O soţie trebuie să fie graţioasă, loială şi muncitoare.
Privind spre nord un prieten trebuie să fie generos, protectiv şi leal prietenilor săi şi să îi ajute la nevoie.
Privind spre nadir un angajator trebuie să fie bun cu angajaţii săi, să le distribuie sarcini conform abilităţilor lor, să le asigure mâncare şi plată, să îi ocrotească când sunt bolnavi şi să le permită dreptul de a pleca. Un angajat trebuie să meargă la muncă devreme, să plece târziu, să fie cinstit cu angajatorul său şi să îi menţină o reputaţie bună.
Privind spre zenit un om obişnuit, laicii trebuie să îi respecte pe cei care s-au dedicat vieţii spirituale, să fie amabil şi binevoitor în faptă, în vorbă şi în gând, să le acorde casa lor ca adăpost şi să îi aprovizioneze cu cele necesare vieţii. De asemenea, un monah trebuie să îi împiedice pe laici de la comiterea păcatelor, să îi încurajeze să fie buni, să propovăduiască dharma, să clarifice mirenilor ceea ce acesştia nu înţeleg din învăţăturile lui Buddha, să le arate calea cea dreaptă şi să îi iubească nemăsurat de mult.
Budismul nu condamnă acumularea bogăţiilor de către oamenii obişnuiţi ci chiar o încurajează, cu toate că monahii nu au voie să se atingă de bani sau să se implice în viaţa economică. Astfel din punct de vedere sociologic putem vorbi de două tipuri de budism: "budismul nirvanic" care are ca unic scop eliberarea şi detaşarea de samsara şi "budismul karmic" care îndeamnă omul să săvârşească fapte bune pentru ca într-o viaţă viitoare pozitivitatea karmei să-l situeze într-o poziţie mai apropiată de condiţia iluminării. Budismul nirvanic încurajează de asemenea faptele bune, dar cere detaşarea de rezultatul lor şi renunţare ceea ce este inaccesibil pentru unele persoane fără o vocaţie monahală.
Privind spre est, un copil ar trebui să fie bun cu părinţii săi, să îi ajute, să le păstreze tradiţia, să fie demn de moştenire şi să îndeplinească ritualurile cuvenite la moartea lor. La rândul lor părinţii trebuie să îi protejeze, să-i încurajeze în acţiunile benefice, să îi lanseze într-o carieră, să se asigure că au un soţ potrivit/o soţie potrivită şi să le acorde o moştenire bună.
Privind spre sud un elev trebuie să îşi respecte învăţătorul, să muncească din greu şi să fie nerăbdător să înveţe. Un învăţător trebuie să asigure o educaţie bună elevului, să se asigure că acesta a înţeles bine informaţiile şi să-l ajute să îşi atingă ţelurile.
Privind spre vest un soţ trebuie să îşi trateze soţia cu bunătate, să îi fie fidel, să împartă autoritatea cu ea şi să îi asigure bunăstarea. O soţie trebuie să fie graţioasă, loială şi muncitoare.
Privind spre nord un prieten trebuie să fie generos, protectiv şi leal prietenilor săi şi să îi ajute la nevoie.
Privind spre nadir un angajator trebuie să fie bun cu angajaţii săi, să le distribuie sarcini conform abilităţilor lor, să le asigure mâncare şi plată, să îi ocrotească când sunt bolnavi şi să le permită dreptul de a pleca. Un angajat trebuie să meargă la muncă devreme, să plece târziu, să fie cinstit cu angajatorul său şi să îi menţină o reputaţie bună.
Privind spre zenit un om obişnuit, laicii trebuie să îi respecte pe cei care s-au dedicat vieţii spirituale, să fie amabil şi binevoitor în faptă, în vorbă şi în gând, să le acorde casa lor ca adăpost şi să îi aprovizioneze cu cele necesare vieţii. De asemenea, un monah trebuie să îi împiedice pe laici de la comiterea păcatelor, să îi încurajeze să fie buni, să propovăduiască dharma, să clarifice mirenilor ceea ce acesştia nu înţeleg din învăţăturile lui Buddha, să le arate calea cea dreaptă şi să îi iubească nemăsurat de mult.
Budismul nu condamnă acumularea bogăţiilor de către oamenii obişnuiţi ci chiar o încurajează, cu toate că monahii nu au voie să se atingă de bani sau să se implice în viaţa economică. Astfel din punct de vedere sociologic putem vorbi de două tipuri de budism: "budismul nirvanic" care are ca unic scop eliberarea şi detaşarea de samsara şi "budismul karmic" care îndeamnă omul să săvârşească fapte bune pentru ca într-o viaţă viitoare pozitivitatea karmei să-l situeze într-o poziţie mai apropiată de condiţia iluminării. Budismul nirvanic încurajează de asemenea faptele bune, dar cere detaşarea de rezultatul lor şi renunţare ceea ce este inaccesibil pentru unele persoane fără o vocaţie monahală.
Principalele tradiţii
Cel mai comun mod de a împărţi şcolile budiste este prin studierea limbilor canoanelor existente (majoritatea scrise în pali, tibetană, mongoleză sau chineză, deşi există şi texte arhaice scrise în sanscrită şi sanscrită budistă hibridă). Această diviziune este utilă pentru scopurile practice, dar nu corespunde în totalitate cu împărţirea filozofică sau doctrinară a budismului. În ciuda numeroaselor diferenţe, ramurile budiste au şi puncte comune:
-Toate îl acceptă pe Buddha ca pe un învăţător.
-Toate au adoptat Calea de mijloc, Legea condiţionismului, Cele patru adevăruri nobile şi Calea cu opt braţe.
-Toate cred că atât membrii laicatului cât şi călugării pot să urmeze calea spre iluminare (bodhi).
-Toate consideră statutul de Buddha ca fiind cea mai importantă dobândire.
Budismul sudic (Theravada)
Budismul estic (Mahayana)
Budismul nordic (Vajrayana)
Budismul în diferite regiuni
-Toate îl acceptă pe Buddha ca pe un învăţător.
-Toate au adoptat Calea de mijloc, Legea condiţionismului, Cele patru adevăruri nobile şi Calea cu opt braţe.
-Toate cred că atât membrii laicatului cât şi călugării pot să urmeze calea spre iluminare (bodhi).
-Toate consideră statutul de Buddha ca fiind cea mai importantă dobândire.
Budismul sudic (Theravada)
Budismul estic (Mahayana)
Budismul nordic (Vajrayana)
Budismul în diferite regiuni
Cele trei caracteristici ale existenţei
Conform filozofiei budiste, existenţa, lumea în general are trei caracteristici:
impermanenţa (skt. anitya pal. anicca),
non-sinele (skt. Anātman pal. anatta),
insatisfacţia (skt. duhkha pal. dukkha) sau durerea
În budism, existenţa individuală a omului aduce suferinţă tocmai din cauză că ea este o simplă sinteză a unor factori impersonali şi impermanenţi supuşi distrugerii, o mixtiune a celor cinci "agregate" (sanscrită - Skandha) ce compun fiinţa: (1) rūpa - corpul, materialitatea (carnea, părul, dinţii, sângele, oasele, temperatura corporală, etc.), (2) vedanā - senzaţiile (bucurie, tristeţe, indiferenţă), (3) samjñā - percepţiile (văzul, auzul, gustul, percepţia tactilă, olfactivă şi spirituală), (4) samskāra - activitatea minţii (voinţă, concentrare, vigilenţă, respect, confuzie, calm, etc.) şi (5) vijñāna - conştiinţa. Conform lui Buddha sub straturile acestor "agregate" nu există nici un "sine", sufletul veşnic, ceea ce hinduiştii numesc "atman", fiind doar o iluzie, o irealitate. El consideră că atât trupul, cât şi percepţiile, senzaţiile, mintea şi conştiinţa nu pot constitui un suflet, o entitate veşnică, deoarece se află într-o permanentă transformare, sunt efemere. Existenţa unui om este relativă, a fost făcută posibilă prin intersecţia unor forţe universale supuse unor schimbări permanente, este dependentă unei legi a cauzalităţii, este o componentă trecătoare a universului şi a timpului, "o flacără în această mare de foc". Budismul nu admite astfel nimic veşnic, neschimbabil, totul fiind impermanent, schimbător, lipsit de substanţă. Astfel, budiştii nu pot vorbi despre un "eu" veşnic, despre un "sine" ca o entitate continuă, permanentă, ci despre "non-eu", "non-sine" sau "anatta". Această impermanenţă este totodată şi foarte vagă, deoarece prin moartea omului, nu se realizează o distrugere totală a existenţei lui, faptele sale, karma sa, fiind transmise într-o viaţă următoare prin reîncarnare. Astfel moştenitorul faptelor este acelaşi cu cel care le-a comis, dar în acelaşi timp este diferit de acesta, are cu totul alte "agregate" componente. Deşi par contradictorii, identitatea persoanei reîncarnate cu cea din viaţa anterioară şi diferenţa, neidentitatea acestora, coexistă. Aceeaşi concepţie este abordată şi în cazul schimbărilor umane ca maturizarea, îmbătrânire, etc.: omul devine o altă persoană, cu toate că rămâne acelaşi. Spre deosebire de hinduism, reîncarnarea budistă nu constă în migrarea sufletului de la un trup mort spre embrionul unei viitoare fiinţe, ci continuarea de către un individ nou a existenţei care până atunci se manifesta în cel decedat, conform încărcăturii karmice acumulate.
Bodhi
Bodhi (pali şi sanscrită: बॊधि; literal:"trezirea") este un termen folosit în budism pentru o anumită experienţă revelatorie obţinută de un arhat prin meditaţie.După dobândirea acestei "iluminări", a acestui bodhi, omul este eliberat de ciclul samsāra (naştere, suferinţă, moarte, reîncarnare) şi accede spre "fericirea supremă" (Nibbāna sau Nirvāna). Bodhi este obţinut de orice persoană care a îndeplinit cele şase "desăvârşiri" (Pāramitā), care a înţeles pe deplin cele patru adevăruri nobile şi care şi-a abolit întreaga încărcătură karmatică şi a înţeles conceptul "non-sinelui" (anātman). În budismul Theravada, iluminarea nu poate fi realizată decât experimental, personal, prin cunoaştere directă, deoarece "adevărul" nu trebuie însuşit ca o dogmă, ca o tradiţie preluată de la nişte învăţaţi, ci trebuie descoperit individual, pentru că altfel ar putea fi înţeles greşit. Însuşi Buddha a preferat ca discipolii săi să ajungă la iluminare prin propriile forţe şi nu prin încrederea orbească în învăţăturile lui şi le-a strigat "ehipassika!" ("vino şi vezi!").
Pentru a desemna treptele atinse de oameni în procesul desăvârşirii lor spirituale au apărut patru noţiuni:
sotapanna îl numeşte pe omul care a reuşit să rupă "cele trei lanţuri" (tini samyojanani), adică să se elibereze de autoritatea riturilor, de credinţa în existenţa unui "eu" permanent şi de îndoială. De asemenea el trebuie să fie convins de validitatea "celor patru adevăruri nobile" şi să aibă încrederea în Buddha, în învăţătura sa (dharma) şi în comunitatea budistă (sangha)
sakadagamin este cel care s-a eliberat nu numai de "cele trei lanţuri" ci şi de ură, patimă şi iluzie şi care poate spera că în existenţa imediat următoare va primi o formă umană şi se va elibera.
anagamin este omul care s-a eliberat de "cele cinci lanţuri", adică de cele trei mai sus amintite, de răutate şi de pofta senzuală.
arahant (arhat) este cel care a obţinut iluminarea, Nirvana şi a suferit "transformarea sacră" (brahmacariyattha).
Pentru a desemna treptele atinse de oameni în procesul desăvârşirii lor spirituale au apărut patru noţiuni:
sotapanna îl numeşte pe omul care a reuşit să rupă "cele trei lanţuri" (tini samyojanani), adică să se elibereze de autoritatea riturilor, de credinţa în existenţa unui "eu" permanent şi de îndoială. De asemenea el trebuie să fie convins de validitatea "celor patru adevăruri nobile" şi să aibă încrederea în Buddha, în învăţătura sa (dharma) şi în comunitatea budistă (sangha)
sakadagamin este cel care s-a eliberat nu numai de "cele trei lanţuri" ci şi de ură, patimă şi iluzie şi care poate spera că în existenţa imediat următoare va primi o formă umană şi se va elibera.
anagamin este omul care s-a eliberat de "cele cinci lanţuri", adică de cele trei mai sus amintite, de răutate şi de pofta senzuală.
arahant (arhat) este cel care a obţinut iluminarea, Nirvana şi a suferit "transformarea sacră" (brahmacariyattha).
Reîncarnarea
Dacă în religiile prebudiste ale Indiei sufletul (atman) constituia elementul trecerii de la o viaţă la alta prin reîncarnare, pentru budism acest element este însăşi "setea" (tanha) omului de pe patul de moarteNeexistând un suflet etern, conexiunea între un individ actual şi unul dintr-o viaţă preexistentă nu este una de ordin fizic sau spiritual, ci una morală, pur karmică. Karma unui om este rezultatul faptei la fel ca în hinduism şi se bazează pe stricta lege a condiţionismului (Pratitya-samutpada) conform căreia din orice fenomen trebuie să rezulte un altul. Consecinţa unei fapte comise în această viaţă nu se materializează neapărat în viaţa imediat următoare, ea putând să se manifeste chiar în aceeaşi viaţă sau în existenţe mult mai îndepărtate. Cu toate acestea, nu fapta în sine determină karma, ci mai degrabă intenţia de a o săvârşi şi atitudinea celui care o comite. De exemplu, dacă un om are intenţia să facă o anumită faptă, dar este împiedicat, această intenţie va influenţa karma acelei persoane, cu toate că fapta în sine nu a modificat cu nimic mediul înconjurător.
Pentru a obţine iluminarea, un budist trebuie să se detaşeze de karma şi de ciclul reîncarnărilor, deci trebuie să continue să facă fapte bune, dar cu o atitudine detaşată de rezultatul lor. El trebuie să renunţe la dorinţă (lobha), ignoranţă (avijjā), poftă (tanha), iluzie (moha), egocentrism sau credinţa într-un sine veşnic (attā) şi ură (dosa)[14], să devină impersonal.
În general se crede că nu există o altă metodă de a învinge karma decât pe Calea celor opt braţe. Cu toate acestea, în câteva sutre Mahayana, cum ar fi Lotus Sutra, Angulimaliya Sutra şi Nirvana Sutra, Buddha predică că doar citind, recitând sau auzind sutre puternice cum sunt şi cele sus-numite se şterge o mare cantitate a încărcăturii karmice.
Pentru a obţine iluminarea, un budist trebuie să se detaşeze de karma şi de ciclul reîncarnărilor, deci trebuie să continue să facă fapte bune, dar cu o atitudine detaşată de rezultatul lor. El trebuie să renunţe la dorinţă (lobha), ignoranţă (avijjā), poftă (tanha), iluzie (moha), egocentrism sau credinţa într-un sine veşnic (attā) şi ură (dosa)[14], să devină impersonal.
În general se crede că nu există o altă metodă de a învinge karma decât pe Calea celor opt braţe. Cu toate acestea, în câteva sutre Mahayana, cum ar fi Lotus Sutra, Angulimaliya Sutra şi Nirvana Sutra, Buddha predică că doar citind, recitând sau auzind sutre puternice cum sunt şi cele sus-numite se şterge o mare cantitate a încărcăturii karmice.
Nirvana
Gautama Buddha descrie intrarea în Nirvana prin termenii "lipsa de moarte" (pali: amata sau amaravati) sau "necondiţionarea" şi consideră că este desăvârşirea spirituală supremă, rezultatul firesc al cuiva care trăieşte în armonie cu învăţăturile budiste, cu dharma.Nirvana reprezintă starea în care este nimicită suferinţa şi în care omul se debarasează de ciclul reîncarnărilor, de orice apariţie, dispariţie sau transformare. Prin prisma Nirvanei, omul priveşte cele cinci "agregate" ale existenţei sale ca pe ceva impropriu şi devine indiferent la schimbarea sau anihilarea lor. Relaţia dintre samsara şi Nirvana este cea dintre iluzie şi realitate; prin distrugerea samsarei nu se pune capăt unei entităţi existente ci unei aparenţe, prin volatilizarea căreia se lasă loc manifestării depline a "adevărului". Nirvana este un "neant", cu toate că în diferite credinţe populare ea se materializează sub forma unui spaţiu paradiziac.
Majoritatea surselor budiste ce vorbesc despre Nirvana o descriu prin propoziţii negative, pentru că afirmaţiile ar putea limita sau defini greşit realitatea, în timp ce negaţiile îi redau cu fidelitate infinitudinea şi absolutul. Unul din termenii caracteristici Nirvanei este "Śūnyatā", adică "vid", "vacuitate". Aşadar Nirvana este un "Nimic absolut", un contrariu al lumii pe care o percepem. De asemenea ea este o întrupare a non-diferenţei, a non-distincţiei, ea transcende orice opoziţie, fiind un spaţiu al "autoidentităţii contradictorii" (coincidentia oppositorum)
Majoritatea surselor budiste ce vorbesc despre Nirvana o descriu prin propoziţii negative, pentru că afirmaţiile ar putea limita sau defini greşit realitatea, în timp ce negaţiile îi redau cu fidelitate infinitudinea şi absolutul. Unul din termenii caracteristici Nirvanei este "Śūnyatā", adică "vid", "vacuitate". Aşadar Nirvana este un "Nimic absolut", un contrariu al lumii pe care o percepem. De asemenea ea este o întrupare a non-diferenţei, a non-distincţiei, ea transcende orice opoziţie, fiind un spaţiu al "autoidentităţii contradictorii" (coincidentia oppositorum)
Refugiu la cele trei giuvaieruri
Recunoaşterea celor patru Adevăruri Nobile şi urmarea primilor paşi ai "Căii cu opt braţe" necesită "refugiul" în cele Trei Giuvaieruri (sanscrită: त्रिरत्न Triratna sau रत्नत्रय Ratna-traya, pali: तिरतन Tiratana) ale budismului
Cele trei giuvaieruri ale credinţei sunt:
Buddha (Cel trezit) - este un titlu acordat celor care au obţinut iluminarea la fel ca Buddha şi care îi ajută şi pe alţii să o obţină. Termenul "buddha" mai poate fi înţeles ca înţelepciunea care înţelege Dharma, în această viziune Buddha reprezentând cunoaşterea supremă a realităţii în adevărata sa formă.
Dharma este învăţătura sau legea promovată de Buddha, cuvântul lui Gautama aşa cum a fost consemnat în scrierile budiste. De asemenea termenul înseamnă legea naturală bazată pe comportamentul unei persoane şi consecinţele acestui comportament (acţiune şi reacţiune). Poate avea (mai ales în budismul Mahayana) conotaţia realităţii ultime.
Sangha. Acest termen înseamnă literal "grup", "întrunire", "congregaţie", dar când este folosit în învăţăturile budiste se referă la unul din următoarele două tipuri de grupuri: ori comunitatea monahală (bhikkhus, călugării şi bhikkhunis, călugăriţele) ori totalitatea oamenilor care au atins măcar prima treaptă (Sotapanna) din drumul către iluminare. Conform unor budişti moderni, sangha îi include şi pe laicii care au grijă de călugări şi pe cei care au acceptat respectarea unei părţi din codul monastic, fără a fi încă instituiţi cu titlul de călugăr sau călugăriţă. Comunitatea budistă ocupă un rol important în mijlocirea eliberării credinciosului.
Conform scrierilor, Buddha s-a arătat discipolilor ca un model implorându-le să aibă credinţă (sanscrită श्रद्धा śraddhā, Pāli saddhā) în exemplul lor de om care s-a eliberat de durere şi de pericolul existenţei. Dharma însă este cea care conferă credinciosului îndrumări în procesul de alinare a suferinţei şi de obţinere a iluminării. Sangha are un rol important în măsura în care menţine, conservă învăţăturile autentice budiste şi oferă exemple concrete că adevărul răspândit de Buddha este tangibil.
În Mahayana există tendinţa de a-l percepe pe Buddha nu ca un simplu om ci ca o proiecţie pământeană a unei entităţi ce transcende însăşi gândirea. În unele sutre din budismul Mahayana Buddha, Dharma şi Sangha sunt văzuţi ca o singură Fiinţă: toate trei giuvaierurile îl constituie pe Eternul Buddha. Dincolo de importanţa lor în mântuirea de suferinţă, cele trei giuvaieruri inspiră şi o puternică reverenţă tuturor budiştilor. De exemplu, venerarea lui Buddha ca persoană istorică sau ca entitate apriorică a căpătat de-a lungul timpului numeroase forme, iar transcrierea scrierilor sacre, materializare a Dharmei, este făcută cu evlavie şi teamă..
Śīla (comportament virtuos)
Śīla (sanscrită) sau sīla (pāli) reprezintă educaţia morală, comportamentul etico-ascetic pe care trebuie să-l îndeplinească credinciosul budist.Este una din cele trei trepte către Nirvana (sila, samadhi şi prajna) şi a doua dintre "desăvârşiri" (pāramitā) şi se referă la puritatea în cuvânt, în gândire şi faptă. Cele patru condiţii ale śīlei sunt castitatea, liniştea deplină, calmul şi anihilarea factorilor perturbatori ai pasiunii.
Śīla vizează în general normele de conduită. Există diferite grade ale acestei conduite care corespund "moralităţii de bază" (cele cinci porunci), "principiilor de bază ale moralei ascetice" (cele opt porunci), "monahismului noviciatului" (cele zece porunci) şi "monahismului" (Vinaya or Patimokkha). Oamenii de rând acceptă de obicei să îşi asume respectarea "celor cinci porunci" care sunt comune tuturor şcolilor budiste. Dacă doresc ei pot alege să se supună "celor opt porunci" care au câteva norme adiţionale pentru un ascetism de bază.
Exprimarea "celor cinci porunci" nu foloseşte o formulă imperativă ca în iudaism sau creştinism, ele sunt simple îndemnuri de a trăi o viaţă fericită, fără griji, în care meditaţia se poate desfăşura în condiţii bune. Cele cinci porunci sunt:
1. A te abţine să iei viaţa cuiva. (non-violenţa faţă de orice formă de viaţă)
2. A te abţine să iei ceva ce nu ţi se cuvine.
3. A te abţine de la o purtare senzuală necuviincioasă. (abstinenţă de la desfrânare)
4. A te abţine să minţi.
5. A te abţine de la consumarea oricărei substanţe care duce la pierderea lucidităţii minţii. (abţinerea de la droguri sau alcool)
În cadrul celor opt porunci, a treia poruncă, legată de comportarea sexuală, este mult mai strictă şi devine un îndemn către celibat. Cele trei porunci adiţionale sunt:
6. A te abţine să mănânci în momente nepotrivite. (timpul dedicat mesei se întinde de dimineaţa până la prânz)
7. A te abţine de la dans, folosirea bijuteriilor, participarea la spectacole, atingerea metalelor preţioase, etc.
8. A te abţine de la folosirea unui pat înalt, mare şi somptuos.
Vinaya este un cod moral specific monahilor. În budismul Theravada, acest cod moral include de 227 de reguli pentru călugări şi 311 pentru călugăriţe. Conţinutul scrierilor Vinaya (vinayapitaka) diferă într-o mică măsură de la o şcoală la alta, fiecare şcoală budistă stabilind diferite standarde de aderenţă la Vinaya. Monahii începători respectă "cele zece porunci", care în afară de cele cinci porunci includ:
6. A te abţine să mănânci în momente nepotrivite.
7. A te abţine să cânţi, să dansezi, să foloseşti un instrument muzical sau să participi la programe distractive.
8. A te abţine să foloseşti parfum, cosmetice sau podoabe.
9. A te abţine să stai pe scaune înalte sau să dormi în paturi somptuase şi fine.
10. A refuza să primeşti bani.
În budismul estic, Mahayana acceptă o nouă Vinaya pentru bodhisattva, având principii etice distincte, cum ar fi abstinenţa de la carne şi încurajarea vegetarianismului. Aceste noi norme sunt conţinute într-un text numit Brahmajala Sutra (a nu se confunda cu textul pali cu acelaşi nume).
Śīla vizează în general normele de conduită. Există diferite grade ale acestei conduite care corespund "moralităţii de bază" (cele cinci porunci), "principiilor de bază ale moralei ascetice" (cele opt porunci), "monahismului noviciatului" (cele zece porunci) şi "monahismului" (Vinaya or Patimokkha). Oamenii de rând acceptă de obicei să îşi asume respectarea "celor cinci porunci" care sunt comune tuturor şcolilor budiste. Dacă doresc ei pot alege să se supună "celor opt porunci" care au câteva norme adiţionale pentru un ascetism de bază.
Exprimarea "celor cinci porunci" nu foloseşte o formulă imperativă ca în iudaism sau creştinism, ele sunt simple îndemnuri de a trăi o viaţă fericită, fără griji, în care meditaţia se poate desfăşura în condiţii bune. Cele cinci porunci sunt:
1. A te abţine să iei viaţa cuiva. (non-violenţa faţă de orice formă de viaţă)
2. A te abţine să iei ceva ce nu ţi se cuvine.
3. A te abţine de la o purtare senzuală necuviincioasă. (abstinenţă de la desfrânare)
4. A te abţine să minţi.
5. A te abţine de la consumarea oricărei substanţe care duce la pierderea lucidităţii minţii. (abţinerea de la droguri sau alcool)
În cadrul celor opt porunci, a treia poruncă, legată de comportarea sexuală, este mult mai strictă şi devine un îndemn către celibat. Cele trei porunci adiţionale sunt:
6. A te abţine să mănânci în momente nepotrivite. (timpul dedicat mesei se întinde de dimineaţa până la prânz)
7. A te abţine de la dans, folosirea bijuteriilor, participarea la spectacole, atingerea metalelor preţioase, etc.
8. A te abţine de la folosirea unui pat înalt, mare şi somptuos.
Vinaya este un cod moral specific monahilor. În budismul Theravada, acest cod moral include de 227 de reguli pentru călugări şi 311 pentru călugăriţe. Conţinutul scrierilor Vinaya (vinayapitaka) diferă într-o mică măsură de la o şcoală la alta, fiecare şcoală budistă stabilind diferite standarde de aderenţă la Vinaya. Monahii începători respectă "cele zece porunci", care în afară de cele cinci porunci includ:
6. A te abţine să mănânci în momente nepotrivite.
7. A te abţine să cânţi, să dansezi, să foloseşti un instrument muzical sau să participi la programe distractive.
8. A te abţine să foloseşti parfum, cosmetice sau podoabe.
9. A te abţine să stai pe scaune înalte sau să dormi în paturi somptuase şi fine.
10. A refuza să primeşti bani.
În budismul estic, Mahayana acceptă o nouă Vinaya pentru bodhisattva, având principii etice distincte, cum ar fi abstinenţa de la carne şi încurajarea vegetarianismului. Aceste noi norme sunt conţinute într-un text numit Brahmajala Sutra (a nu se confunda cu textul pali cu acelaşi nume).
Samadhi/Bhāvana (meditaţia)
Toate formele budismului sunt de acord că Buddha a promovat două tipuri de meditaţie: meditaţia samatha (sanscrită, śamatha) şi meditaţia vipassanā (sanscrită, vipaśyanā).Cu toate acestea, numai meditaţia de tip vipassanā poate parcurge drumul jñāna (cunoaştere)- prajñā (înţelegere pură) - nirvāna. Meditaţia samatha urmăreşte doar obţinerea unei stări de linişte şi concentrare absolută prin fixarea conştiinţei asupra unui obiect sau unei idei, care este extinsă apoi în întreaga fiinţă.
Pentru a realiza desăvârşirea finală a omului şi a opri suferinţa, Buddha recomandă tehnicile yoghine pe care le preia din cultura indiană prebudistă şi le îmbogăţeşte. Budismul consideră yoga o adevărată cufundare în spiritul uman. Meditaţia budistă de tip yoga presupune izolarea, o anume poziţie nemişcată a corpului, disciplinarea în mod conştient a gândirii, controlul atent al respiraţiei (pranayama) care trebuie să decurgă în mod regulat, fără a fi însă întreruptă ca în alte exerciţii yoga. Următoarea etapă a meditaţiei o constituie dhyāna (ध्यानम्, sanscrită)/jhāna (pali), pătrunderea în sfera suprasensibilului, a inconştientului, contemplaţia pură. Practicantul se detaşează de propriile simţuri şi îşi îndreaptă atenţia spre unuia din cele trei caracteristici ale existenţei: anicca (impermanenţa), anatta (non-sineitatea), dukkha (durerea). Apogeul meditaţiei presupune intrarea într-un spaţiu aflat la limita dintre conştient şi inconştient, o plutire la graniţa dintre lumea efemeră şi Nirvana. Însă această stare nu înseamnă şi pătrunderea în Nirvana, deoarece meditaţia, nesusţinută de alte elemente nu este în măsură să realizeze iluminarea. Potrivit unor învăţaţi budişti, cunoaşterea sau înţelepciunea (prajñā) este singura care poate realiza desăvârşirea omului şi realizarea Nirvanei, fără a se ajuta de tehnicile yoghine.
Pentru a realiza desăvârşirea finală a omului şi a opri suferinţa, Buddha recomandă tehnicile yoghine pe care le preia din cultura indiană prebudistă şi le îmbogăţeşte. Budismul consideră yoga o adevărată cufundare în spiritul uman. Meditaţia budistă de tip yoga presupune izolarea, o anume poziţie nemişcată a corpului, disciplinarea în mod conştient a gândirii, controlul atent al respiraţiei (pranayama) care trebuie să decurgă în mod regulat, fără a fi însă întreruptă ca în alte exerciţii yoga. Următoarea etapă a meditaţiei o constituie dhyāna (ध्यानम्, sanscrită)/jhāna (pali), pătrunderea în sfera suprasensibilului, a inconştientului, contemplaţia pură. Practicantul se detaşează de propriile simţuri şi îşi îndreaptă atenţia spre unuia din cele trei caracteristici ale existenţei: anicca (impermanenţa), anatta (non-sineitatea), dukkha (durerea). Apogeul meditaţiei presupune intrarea într-un spaţiu aflat la limita dintre conştient şi inconştient, o plutire la graniţa dintre lumea efemeră şi Nirvana. Însă această stare nu înseamnă şi pătrunderea în Nirvana, deoarece meditaţia, nesusţinută de alte elemente nu este în măsură să realizeze iluminarea. Potrivit unor învăţaţi budişti, cunoaşterea sau înţelepciunea (prajñā) este singura care poate realiza desăvârşirea omului şi realizarea Nirvanei, fără a se ajuta de tehnicile yoghine.
Prajñā (înţelepciunea)
Prajñā (sanscrită) sau paññā (pāli) este înţelepciunea capabilă să nimicească suferinţa şi să aducă iluminarea, reprezintă revelaţia adevăratei înfăţişări a realităţii, revelaţie care precede accederea în nirvana.De asemenea, prajñā este una din cele şase "pāramitā" (perfecţiuni) ale budismului Mahayana şi una din cele zece ale budismului Theravada.
Iniţial, cunoaşterea se fundamentează pe învăţăturile lui Buddha (dharma), pe citirea studierea şi recitarea textelor budiste. Cu toate acestea, cunoaşterea trebuie susţinută de experienţa personală a fiinţei, prin contactul nemijlocit cu realitatea ultimă. Buddha considera că procesul de "a cunoaşte" fără "a vedea", adică a experia, este lipsit de profunzime, superficial, inutil eliberării. Prajñā este o experienţă religioasă, o transformare intrinsecă a omului, o schimbare a conştiinţei şi de aceea nu poate fi realizată decât experimental şi individual. Totodată, prin prajñā se subînţelege anularea unei relaţii cognitive de tip subiect-obiect; cunoaşterea budistă dezvăluie însăşi existenţa în toată plenitudinea ei, care nu se manifestă ca un obiect şi transcende orice tip de diferenţiere.
Conform budismului timpuriu, prajñā parcurge trei forme de cunoaştere: cunoaşterea reîncarnărilor precedente, cunoaşterea legii karmei ce determină fiecare renaştere şi cunoaşterea "celor patru Adevăruri Nobile" şi a "întinărilor" sau "prihănirilor" (pali: Kilesa, sanscrită: kleśha) care împiedică eliberarea (lăcomia, ura şi iluzia).
Iniţial, cunoaşterea se fundamentează pe învăţăturile lui Buddha (dharma), pe citirea studierea şi recitarea textelor budiste. Cu toate acestea, cunoaşterea trebuie susţinută de experienţa personală a fiinţei, prin contactul nemijlocit cu realitatea ultimă. Buddha considera că procesul de "a cunoaşte" fără "a vedea", adică a experia, este lipsit de profunzime, superficial, inutil eliberării. Prajñā este o experienţă religioasă, o transformare intrinsecă a omului, o schimbare a conştiinţei şi de aceea nu poate fi realizată decât experimental şi individual. Totodată, prin prajñā se subînţelege anularea unei relaţii cognitive de tip subiect-obiect; cunoaşterea budistă dezvăluie însăşi existenţa în toată plenitudinea ei, care nu se manifestă ca un obiect şi transcende orice tip de diferenţiere.
Conform budismului timpuriu, prajñā parcurge trei forme de cunoaştere: cunoaşterea reîncarnărilor precedente, cunoaşterea legii karmei ce determină fiecare renaştere şi cunoaşterea "celor patru Adevăruri Nobile" şi a "întinărilor" sau "prihănirilor" (pali: Kilesa, sanscrită: kleśha) care împiedică eliberarea (lăcomia, ura şi iluzia).
